• Foto-2

  • - CRED în datoria de a apăra teritoriul şi interesele României în orice situaţie. -

  • - CRED în obligaţia mea de a respecta cu stricteţe legile statului român. -

  • - CRED în dreptul la libertate şi siguranţă a fiecărui cetăţean al patriei noastre. -

  • - CRED în libertatea de gândire şi conştiinţă, în viaţa privată şi de familie a oricărui om. -

  • - CRED că omul trebuie să moară aşa cum s-a născut - liber şi egal în demnitate şi drepturi. -

  • - Să-mi ajute Dumnezeu ca această credinţă să nu dispară niciodată. -

În drumeţie pe itinerarii europene…

Scris de ligammm

      Jurnal de călătorie.

        Seria circuitelor dincolo de graniţa ţării a continuat şi anul acesta în Polonia. De ce Polonia? Aceasta a fost întrebarea pe care am auzit-o de multe ori înainte de călătorie. Este adevărat, respectiva destinaţie nu prea figurează în portofoliul agenţiilor de turism româneşti şi nu sunt, din păcate, emisiuni TV sau materiale de presă care să promoveze această ţară ca destinaţie turistică. Poate şi acest aspect a făcut ca doar 22 de persoane să pornească în drumeţie, pentru a vizita o anume parte din acest stat excomunist care nu a cunoscut criza ce zguduie lumea de câţiva ani! Poate au mai existat şi alte motive, mă rog! Eu, anticipând concluziile acestui demers gazetăresc, afirm că totul a fost deosebit şi că a meritat efortul. Este, la urma urmei, nu numai concluzia mea, ci şi a celorlalţi tovarăşi de drum…

Am plecat într-o dimineaţă de duminică, 25 august, cu un midiautocar al firmei Simpa Trans către Oradea, aici urmând a ne caza pentru o noapte la hotelul „Nevis”.  Drumul a constituit o bună oportunitate pentru a revedea superbele peisaje de pe Valea Prahovei şi încântătorul Podiş al Târnavelor, atât de plin de istorie şi de farmec. Un popas obligatoriu a fost în Sighişoara, ochii noştri bucurându-se de revederea frumosului oraş medieval. După odihna atât de necesară, am părăsit Oradea contrariaţi că râul Crişul Repede este atât de… liniştit! După scurt timp am ajuns în vama Borş. Câteva minute de formalităţi – în comparaţie cu turiştii ucraineni şi ruşi care au fost supuşi unui control extrem – şi iată-ne plecaţi spre oraşele Debreţin şi Miskolc. În această parte de NV a Ungariei drumurile şi autostrăzile nu mai au perfecţiunea celor din jurul Budapestei! La apropierea de graniţa cu slovacii apar dealurile acoperite de vii din regiunea Tokay, acestea înlocuind plictisitorul peisaj al pustei Pannoniei. Trecem graniţa ca dintr-un judeţ în altul, iar peisajul seamănă tot mai mult cu ce am întâlnit între Braşov şi Sighişoara: coline domoale şi frumos împădurite. Ne oprim pentru două – trei ore în Košice, urmând să vizităm anumite obiective turistice din acest oraş, al doilea ca mărime din Slovacia, în acest an capitală europeană culturală alături de Marsilia. Foarte bine conservat, centrul istoric este cel mai mare, dintre toate centrele istorice ale oraşelor slovace, cu clădiri vechi, construite într-o diversitate de stiluri şi cu cea mai mare şi cea mai frumoasă biserică din Slovacia, Catedrala Sf. Elisabeta, o catedrală cu nimic mai prejos decât marile catedrale ale Europei de vest. Cea mai estică catedrală gotică, construită între secolele al XIV-lea şi al XVI-lea, are dimensiuni impresionante, dantelăria pietrelor din care este construită se compară cu cea de la Notre Dame din Paris.

A urmat drumul către Polonia pe o autostradă aflată în construcţie, însă totul a fost mai mult decât impresionant. Slovacii construiesc cu o frenezie de invidiat într-o regiune muntoasă, au cam 20 de puncte de lucru, de obicei la un viaduct de dimensiuni de invidiat, de pe un munte pe altul, peste localităţi şi păduri, iar cel mai importantant, fiecare kilometru finalizat, doi sau trei sunt puşi imediat la dispoziţia publicului. Am trecut pe lângă unul dintre cele mai mari castele din Europa, având o suprafaţă de 41.426 m2, Castelul Spiš. A fost construit în secolul al XII-lea, iar astăzi are aproape 200.000 de vizitatori anual şi este folosit ca locaţie pentru diferite filme. Imediat după castel am intrat în tunelul Bransko care are o lungime de 4.075 m, o adevărată bijuterie inginerească.

După ce ne-am apropiat de Munţii Tatra am trecut şi graniţa, iar după o jumătate de oră prin serpentine şi păduri de conifere am ajuns la destinaţia noastră, Hotelul „Czarny Potok” din capitala sporturilor de iarnă din Polonia, Zakopane… Zakopane, oraş de vreo 30.000 de locuitori, aşezat la o altitudine de 800-1000 m între Munţii Tatra şi Dealul Gobulowka (1.126 m), este localitatea minorităţii cunoscute sub numele de „munteni” – gorali, având origine românească, care au migrat aici până în secolul XVI, când s-au încheiat marile deplasări ale populaţiei păstoreşti în Carpaţi. Zakopane arată ca un orăşel tipic de munte, cu construcţii preponderent cu aspect de vilă, cam aşa arată localităţile poloneze văzute pe o rază de 50-100 km. Drumurile sunt impecabile, copaci peste tot, muşcate care atârnă la fiecare fereastră, piste pentru biciclişti şi fără urme de câini maidanezi. Are şansa să aibă o frumoasă arteră pietonală, Krupowki, care reprezintă inima staţiunii, restaurantele cu specific polonez fiind la tot pasul, chelnerii, având frumoase costume populare, te îmbie cu preţurile lor mult inferioare celor de pe meleagurile româneşti. Pentru turistul român lucrurile par şi mai uşoare, asta pentru că rata de schimb zlot-leu este de 1 la 1.

Zilele următoare au fost rezervate împrejurimilor. Astfel, tot grupul a vizitat centrul vechi al fostei capitale poloneze, Cracovia, între 1038 şi 1596, o adevărată Florenţa a Nordului. Acest epitet cred că spune totul despre frumuseţea şi spectaculozitatea locurilor şi, mai ales, al clădirilor. Conform statisticilor, în 2009 Cracovia a fost vizitată de 7,3 milioane de turişti, din care 2,1 milioane erau străini (peste 30% din total).

La întoarcerea în Zakopane am oprit şi la Kalwaria Zebrzydowska, un mare centru monastic, inima catolicismului polonez. Construit de către familia Zebrzydowski, la începutul secolului XVII, complexul recreează Drumul Crucii din Ierusalim prin acurateţea cu care bisericile, mănăstirile şi capelele au fost construite pe dealurile din zonă.

În drumul dificil către lacul Morskie Oko nu s-au angajat decât 10 participanţi la excursie, cei 9 km de urcuş reprezentând ceva facil doar pentru domnul Radu, care a ajuns la destinaţie cu un avans de 40 de minute faţă de ceilalţi! Perla Munţilor Tatra, lacul Morskie Oko (Ochiul Mării) denumit şi Lacul cu peşte, este un oval de cca. 35 ha, cu lungimea de 852 m şi lăţimea de 566 m, având o adâncime maximă de 50,8 m. Este un lac glaciar aflat la o altitudine de 1393 m pe versantul nordic, polonez, al Munţilor Tatra. Numele său misterios este legat de vechea legendă a goralilor din Podhale, potrivit căreia lacul ar fi legat de Marea Adriatică printr-un tunel.

Castelul Niedzica şi plimbarea cu vaporaşul pe lacul Czorsztyn a reprezentat o altă destinaţie care ne-a bucurat sufletul. Aici, ca şi pe drumul spre Morskie Oko, am remarcat numărul impresionant de turişti, în special polonezi, care se bucură de tot ce are frumos această ţară. Nu este nicio surpriză să-i vezi pe cei de câteva luni, purtaţi de tinerii lor părinţi în aceste demersuri de descoperire a frumosului, alături de cei asupra cărora viaţa a lăsat adânci şi vizibile urme ale trecerii timpului.

Polonia este o ţară de basm! Poate exagerez deoarece noi nu am descoperit decât sudul muntos şi plin de mărturii istorice. Aici oamenii sunt calzi, chiar dacă nu excelează la capitolul cunoştinţe de engleză, corecţi şi arată că îşi iubesc simbolurile naţionale.

A fost frumos, chiar fiarte frumos! La anul sper ca liga să încerce alt itinerar: VENEŢIA, de exemplu, destinaţie sinonimă cu romantismul.

M.m.pr. Marian BOZA

Lasa un comentariu

Trebuie sa fii autentificat pentru a posta un comentariu.