• Foto-2

  • - CRED în datoria de a apăra teritoriul şi interesele României în orice situaţie. -

  • - CRED în obligaţia mea de a respecta cu stricteţe legile statului român. -

  • - CRED în dreptul la libertate şi siguranţă a fiecărui cetăţean al patriei noastre. -

  • - CRED în libertatea de gândire şi conştiinţă, în viaţa privată şi de familie a oricărui om. -

  • - CRED că omul trebuie să moară aşa cum s-a născut - liber şi egal în demnitate şi drepturi. -

  • - Să-mi ajute Dumnezeu ca această credinţă să nu dispară niciodată. -

Răsfoind istoria Corpului Maiștrilor Militari de Marină

Scris de Eremia

     Formarea unui corp de cadre destinat a acoperi o largă paletă de activităţi tehnico-militare atât la bordul navelor cât şi în cadrul unităţilor de uscat ale marinei militare poate fi ușor înțeleasă, dacă vom lua în calcul câteva dintre reperele esențiale ce au pregătit materializarea unei asemenea idei revoluționare, acestea fiind: motivația, creditele și legislația, precum și apariția școlilor pregătitoare.

    Să ne oprim puțin în dreptul fiecăruia:

      Motivația: Punctul de plecare pe lungul drum al istoriei armei-marină este marcat de apariţia flotilei militare de Dunăre aparţinând statului român – piatra de temelie a acesteia fiind așezată la data de 22 octombrie 1860, eveniment confirmat de către Ordinul de zi nr.174 semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza. După războiul de independenţă (anul 1877), datorită realipirii Dobrogei la patria mamă, României îi este recunoscută ieşirea la Marea Neagră. Iată o serioasă motivaţie ce a făcut posibilă, pe lângă eforturile legate de dezvoltarea flotilei de Dunăre, constituirea flotei maritime, din acest moment perspectiva recrutării şi pregătirii profesionale a celor care urmau să-şi servească patria în cadrul marinei devenind o problemă şi mai stringentă, o problemă ce se impunea a fi soluţionată printr-o gândire realistă şi cu viziune spre viitor a factorilor responsabili din cadrul conducerii Armatei Române.

      Credite și legislație:        

     Aşa cum reiese din lucrarea „Contribuţii la istoria învăţământului militar, editura militară, 1972, vol.I, pag.97, primii paşi, timizi, într-adevăr, dar siguri, în direcţia pregătirii profesionale sunt consemnaţi de istoria armei ca fiind făcuţi în anul 1881, când marinei militare i s-au acordat credite substanţiale pentru achiziţionarea de nave. Intrarea în serviciu a navelor “Alexandru cel Bun”, “Smârdan”, “Opanez”, “Şoimul” ş.a.m.d., contura începutul existenţei în Ţara Românească a unei Flotile de Război, ale cărei bastimente dispuneau de o tehnică ce solicita, atât cât era aceasta de evoluată la acele vremuri, oameni capabili să o cunoască, să o exploateze, să o întreţină şi să o menţină în parametrii nominali. Mulţi ani s-a făcut resimţită lipsa unei legislaţii care să prevadă în mod expres recrutarea şi pregătirea cadrelor de specialitate pentru marina militară, acest personal provenind din rândul trupei, a civililor sau din rândul gradelor inferioare aparţinând altor categorii de forţe.

     Apariția și dezvoltarea școlilor pregătitoare:    

    Debutul învăţământului de marină s-a produs în 1881, prin apariţia Şcolii copiilor de marină. Evoluţia învăţământului specific profesiei de marinar militar cunoaşte, printre altele, apariţia la 8 octombrie 1897 a Şcolii de marină şi a Şcolii de submecanici şi submaeştri de marină, aceasta din urmă fiind considerată precursoarea actualei Şcoli Militare de Maiştri a Forţelor Navale, instituţie pe frontispiciul căreia tronează, începând cu anul 1993, numele unui erou al naţiei române, bravul amiral Ion Murgescu.

     Apropiindu-ne de momentul 6 MAI 1909, moment consemnat în cronici a fi punctul de plecare în procesul constituirii entităţii profesionale cunoscută la începuturi sub denumirea de Corpul maeştrilor militari şefi de specialitate, iar mult mai târziu, Corpul Maiştrilor Militari de Marină.  îngălbenitele file de istorie ne spun că în acele momente pregătitoare apariţiei acestui segment profesional conducerea Direcţiei 5 Marină, compartiment aflat în componenţa Ministerului de Război, cunoştea foarte bine faptul că relaţia umană dintre ofiţeri şi trupă, cele două categorii de personal militar existente atât în flota maritimă, cât şi în cel al flotilei de Dunăre, nu era deloc productivă şi nici nu se întrevedea acest lucru, stare de fapt serios  resimţită în pregătirea şi motivaţia profesională a acestora din urmă, mulţi dintre ei provenind din rândul absolvenţilor şcolilor de specialităţi ale marinei. Pentru ca tabloul animozităţilor să fie şi mai conturat, lipsea o lege prin care să  se stabilescă drepturile  absolvenţilor şcolilor marinei, poziţia lor în ierarhia militară, permanentizarea în serviciu şi, nu în ultimul rând, o lege prin care să se urmărească cointeresarea acestora din punct de vedere material. Realităţile acestea, total neconstructive, au fost sesizate la începutul anului 1909 de către contraamiralul Sebastian Eustaţiu, şeful Direcţiei 5 Marină, printr-un amplu raport adresat generalului Boteanu – secretar general în Ministerul de Război – raport care, în final, conținea propunerea privind apariţia în organigrama armei a celui de-al treilea segment profesional, căruia urma să-i revină misiunea de a crea puntea de legătură dintre ofiţeri şi trupă, atât prin propria lor pregătire tehnică, cât şi prin preluarea instruirii militare şi de specialitate a trupei.

       Generalul Boteanu se declară de acord cu propunerea şefului Direcţiei 5 Marină, prezentând şi susţinând raportul contraamiralului Sebastian Eustaţiu în discuţiile purtate cu regele Carol I, suveranul de atunci al României. Regele, înţelegând corect problemele sesizate şi doritor ca acestea să capete o finalizare pozitivă cât mai rapidă, emite, la data de 6 mai 1909, Înaltul Decret nr. 1620, prin care consfințește constituirea corpului de cadre tehnice în arma-marină, pe care, inspirat de sintagma “maestro” folosită în marina italiană, îl denumește: CORPUL MAEŞTRILOR DE MARINĂ ŞEFI DE SPECIALITATE și care rămâne singular în Armata Română până în anul 1965, abia după acest an această entitate profesională apărând și în structura celorlalte categorii de forțe.

      În anii de zbucium cunoscuţi de naţia română ceva mai târziu după anul 1909, maeştrii militari  marinari şi-au demonstrat capacitatea, profesionalismul, precum şi rezistenţa la efort îndelungat, unul dintre foarte multele exemple menite a confirma cele afirmate fiind vara anului 1913, când, cu ocazia campaniei armatei în cadrul celui de-al doilea război balcanic, au participat, pe parcursul unei luni întregi, dispunând de foarte puţine ore de odihnă, la acţiunea ce a asigurat transbordarea peste Dunăre a 10.000 de ostaşi, cai şi tehnică de luptă aparţinând armatei de uscat.

      Declanşarea primei conflagraţii mondiale, anii neutralităţii şi apoi anii prezenţei Marinei Militare Române pe teatrul de operaţiuni impus de către cel de-al doilea război mondial, aveau să determine noi eforturi în sfera de competenţă a tânărului corp de cadre militare, aceştia, călăuziţi fiind tot timpul de sentimentul dragostei de patrie, de pildele de eroism ale înaintaşilor – cuvinte care astăzi, când naţia română cunoaşte parcă prea multe zile înegurate, şi-au cam pierdut valoarea. Că le cunoaştem sau nu numele, că istoricii au reţinut mai mult faptele de armă şi numele altei sau altor entităţi profesionale, mai puţin contează. Cu adevărat contează faptul că eroismul marinarilor români, fie ei ofiţeri, maiştri militari, subofiţeri, elevi sau militari în termen, ne obligă moral să le purtăm tuturor cu pioşenie amintirea şi respectul.

     Datorită condiţiilor speciale impuse prin ocuparea militară a ţării de către trupele sovietice după 23 august 1944, dar şi datorită măsurilor abuzive luate de comandamentele acestora de desfiinţare a principalelor componente ale marinei române, efectivele de elevi ai şcolii de submaeştri au fost reduse în aşa fel, încât în anul 1950 respectiva instituţie şi-a întrerupt activitatea, elevi aflaţi la pregătire fiind transferaţi în mare parte la şcoala de ofiţeri de marină. După un an, în 1951, intră sub “tocător” şi personalul purtător al gradului de maestru militar, această categorie de cadre tehnice fiind desfiinţată, iar membrii săi, fără a se ţine cont de valoarea pregătirii şi experienţei profesionale, au fost trecuţi, după modelul sovietic, în corpul cartnicilor, gradele militare fiindu-le transformate în cartnic (caporal), cartnic major (sergent), cartnic şef (sergent major) şi miciman (plutonier), denumiri ce s-au menţinut până în anul 1959, când în marina română s-au introdus gradele româneşti tradiţionale pentru corpul subofiţerilor.

     După încetarea activităţii instituţiei pregătitoare – anul 1950 -, recrutarea subofiţerilor, de fapt sergenţi reangajaţi, precum şi a cartnicilor se făcea direct din rândul militarilor în termen. A fost nevoie de 9 ani, pentru ca mărimile din vârful ierarhiei să realizeze – forţaţi de evoluţia tehnicii, nu de dragul şi dorul nutrite faţă de entitatea profesională pe nedrept desfiinţată – că întreruperea funcţionării şcolii pregătitoare a fost o mare eroare, sistemul de recrutare, bazat în special pe principiul “cât de bine se închide dosarul”, demonstrând că avea o relaţie mult prea anemică cu cerinţele impuse de măiestria unui tehnician. Astfel, la data de 1 noiembrie 1959, conform Ordinului M.St.Mj. nr. CL 01364, şcoala şi-a reluat activitatea, absolvenţii urmând ca după trei ani de studiu să fie repartizaţi în corpul subofiţerilor cu gradul de sergenţi majori. Despre profesia de maistru, deocamdată nici pomeneală, vechea sintagmă “maestru militar de marină” revenind în actualitate abia în luna august a anului 1965, dar uşor modificată, adică “maistru militar de marină” şi, așa cum am precizat deja, cu aplicabilitate în toate categoriile de forţe ale Armatei Române, nu numai în marină.

      Un important salt calitativ în ceea ce priveşte evoluţia entităţii profesionale a cărei istorie o răsfoim, se poate afirma că are ca începuturi anul 1985, moment când pregătirea tehnicienilor marinei militare a început a se face prin programa specifică învăţământului postliceal. Această nouă orientare, care a luat în calcul relaţia factorului uman cu tehnica navală a prezentului, dar mai ales a viitorului, poate fi considerată ca o bornă de referinţă în pregătirea profesională a celor care şi-au ales ca drum în viaţă, profesia de maistru militar marinar.

Evenimentele petrecute în România în decembrie 1989, la care armata în ansamblul ei şi Marina Militară în zona sa de responsabilitate au avut o contribuţie hotărâtoare la răsturnarea dictaturii ceauşiste, reprezintă un alt capitol al istoriei centenarei existenţe a Corpului Maiştrilor Militari de Marină, aceşti tehnicieni, pe lângă misiunile îndeplinite pe mare sau fluviu, regăsindu-se, indiferent că activau la bordul navelor sau în unităţile de uscat, şi în compunerea formaţiunilor militare care au avut  de îndeplinit misiuni specifice stabilizării faptelor, unele dintre acestea, petrecute la uscat, fireşte, nu de puţine ori tinzând a lua o turnură contrară obiectivelor revoluţiei.

      Schimbările survenite în România după răsturnarea dictaturii ceauşiste în toate planurile existenţiale s-au făcut resimţite, uneori pozitiv, alteori negativ şi în viaţa militară, determinând transformări radicale. Un aspect pozitiv şi benefic pentru viitorul tehnicienilor marinari a fost cel al cărui început este datat 15 martie 1990, şi anume: reînfiinţarea Şcolii Militare de Maiştri, care o perioadă de câţiva ani a funcţionat ca o secţie a Institutului de Marină “Mircea cel Bătrân”.

      Ne place să spunem, şi nu facem acest lucru gratuit, că maiştrii militari de marină s-au dovedit de-a lungul timpului a fi o categorie de personal formată din specialişti apreciaţi, rolul şi locul acestora în ducerea luptei pe mare şi fluviu, în instruirea de specialitate şi educaţia marinărească a echipajelor, în gestionarea şi mentenanţa tehnicii şi a bunurilor materiale de la bordul navelor, din depozite şi laboratoare impunându-se cu deplină evidenţă. În prezent, membrii acestei categorii profesionale parcurg un proces complex de pregătire în condiţiile impuse de standardele NATO şi ale Uniunii Europene.

      Să ne oprim aici cu răsfoitul capitolului cu referire la Corpul Maiştrilor Militari de Marină cuprins în cartea de istorie a armei, închizând ipotetica epopee cu speranţa că şi pe mai departe în paginile sale îşi vor găsi loc atât prezenţa cât şi realizările profesionale ale celor care, la 6 mai 2016,  sărbătoresc cei 107 ani de existență a categoriei lor profesionale.

                          La mulţi ani cu sănătate tuturor purtătorilor

                                                            gradului de maistru militar de marină!

Lasa un comentariu

Trebuie sa fii autentificat pentru a posta un comentariu.