File din istoria Corpului Maiștrilor Militari de Marină #3
Episodul 3
Pentru a fi şi mai exacți în privinţa răspunsului la posibila întrebare: Era necesară o asemenea categorie de personal în Marina Militară, oferim spre reflecţie doar câteva dintre reperele esenţiale care au stat la baza pregătirii și materializării revoluţionarei idei ce a făcut posibilă apariţia Corpului Maiştrilor Militari de Marină, precizând totodată că aceste repere sunt extrase dintr-un număr însemnat de documente existente în arhiva Armatei Române, în cea a Muzeului Marinei Române, a Muzeul Şcolii Militare de Maiştri „Amiral Ion Murgescu”, precum și în cea a Ligii Maiștrilor Militari de Marină.
Iată cum explică acest fond arhivistic principalele aspecte care au stat la baza punerii în operă a acelei idei, pe bună dreptate numită revoluţionară: Momentul plecării pe lungul drum al istoriei armei-marină a fost marcat de apariţia flotilei militare de Dunăre, piatra de temelie fiind aşezată la data de 22 octombrie 1860, eveniment confirmat prin conţinutul Ordinului de zi nr.174, semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza.
În anul 1877, după războiul de independenţă, datorită realipirii Dobrogei la patria mamă se petrece un lucru absolut îmbucurător: României îi este recunoscută ieşirea la Marea Neagră...Iată, într-adevăr, o serioasă motivaţie, care a făcut posibilă, pe lângă eforturile legate de dezvoltarea Flotilei de Dunăre, şi constituirea unei alte forţe: Flotila Maritimă.
De această dată, apariţia Flotilei Maritime a impus recrutarea şi pregătirea profesională a celor care urmau să-şi servească patria în cadrul marinei. Problema, destul de stringentă de altfel, cerea o rezolvare rapidă din partea factorilor de răspundere aflaţi în vârful piramidei Direcţiei 5 Marină, departament existent în structura Ministerului de Război, soluţiile la care urma să se apeleze impunând corectitudine, o gândire realistă dar şi o viziune cât mai clară în privinţa viitorului. Este destul de clar că motivația exista.
Intrarea în serviciu a bastimentelor „Alexandru cel Bun”, „Smârdan”, „Opanez”, „Şoimul” ş.a.m.d., contura începutul existenţei în Ţara Românească a unei Flotile de Război, ale cărei nave dispuneau de o tehnică ce solicita, atât cât era ea de performantă la acea vreme, oameni capabili să o cunoască, să o exploateze și să o întreţină, menţinând-o astfel în parametri tehnici nominali.
Lipsa unei legislaţii care să prevadă în mod expres recrutarea şi pregătirea personalului de specialitate pentru marina militară – acesta provenind din rândul trupei, a civililor sau din rândul gradelor inferioare aparţinând altor categorii de forţe – era evidentă, motiv pentru care acea stare reală de fapt trebuia îndreptată printr-o gândire constructivă, pusă în slujba intereselor imediate şi de viitor ale Marinei Militare.
(va urma)